Smile more, it's good for your soul.

Văd fețe zâmbitoare, dar nu văd fericire. Văd oameni gri, oameni fără pic de culoare. Când am încetat să mai râdem cu adevărat? Când a ajuns tristețea să ne omoare?

Vreau să văd fericirea aia pură, fericirea aia pe care o simți când mama îți face prăjituri și tata te sărută pe frunte cu dragoste deși a avut o zi grea. Vreau să văd fericirea aia pe care o simți când îți iei un câine. 

Deși pare că nu avem nimic, avem ce ne trebuie: ne avem pe noi. 

Haide să dansăm la 3 dimineața și să uităm preț de o clipă grijile. Haide să lăsăm puțin masca jos, este grea. Haide să arătăm că putem, că avem voință. Este greu, știu, dar nu imposibil.

Mulți vor să schimbe ceva în lumea asta, însă nimeni nu face nimic, doar spune. Noi am lăsat tristețea să ne fure sufletul și creierul, haide să le luăm înapoi. 

Suntem bolnavi. Ne îmbolnăvim când trecem de copilărie, defapt când ni se ”fură” copilăria (suntem copii, cine sunt ei să ne interzică asta?). Toți adulții sunt bolnavi, toți sunt de hârtie. Avem nevoie de fericire.

De ce să nu fim cum vrem? Sunt oameni care ne-ar place pentru noi.

Defapt, cel mai important, e să ne placă ce vedem în oglindă. 

Io nuș' teoreme, da voi știți să trăiți?

Eu nu înțeleg o chestie și știu că nu sunt singura : toată treaba asta cu sistemul educațional.
O totală prostie. Păi bine mă, ne pui o poezie în față și poezia este lucrul ce trebuie SIMȚIT, ÎNȚELES, DESCOPERIT și aveți pretenția ca noi să învățăm așa cuvânt-cu-cuvânt? Păi cum să învăț un comentariu dacă eu,personal,nu văd poezia în felul în care comentariul este dat? Cum să învăț să îmi exprim ideile și sentimentele? Vreau să și înțeleg ce învăț. Voi merge în lume, voi întâlni persoane, eu ce voi face? Dacă nu era mama, eu tot ce știam era teorie și materie de școală. Ni se reproșează că suntem ca niște roboți, că vedem numai tehnologie și engleză, că suntem proști. Noi suntem viitorul țării, ă? Păi cum să fiu eu viitorul țării când mie mi se bagă în cap că sunt proastă?
Când mă întreabă mama ce am învățat la școală, ce să îi zic? 
”Păi vezi tu mamă, am învățat că cea mai mare notă e 10 și dacă nu am 10 sunt total proastă, am învățat cu cât te supui și faci tot ce vor ei cu atât ești mai șmecher și deștept, am învățat că eu în ȚARA MEA nu am niciun viitor, deși se presupune că eu sunt viitorul, am învățat că trebuie să tac, am învățat că dacă am o problemă trebuie să o ignor, am învățat că trebuie să iau cadouri cât mai elegante profesorilor, altfel suntem needucați, am învățat că eu nu am dreptate pentru că sunt copil, profesorii au. Și mai știi ceva, mamă? Am învățat că depresia și anxietatea există doar în capul meu! Și eu care credeam că îs probleme ale ficatului, fraiera de mine. :) 
Însă știi ceva, mamă? Din toate astea iau ce e mai bun: copiii mei nu vor trece prin astea. Sunt mult prea conștientă de lumea asta și nu am să îi las să îmi spele pe creier copiii.”
Ei îmi spun mie că nu am imaginație, dar ei nu au dat atenție poeziilor mele, au încercat să le modifice, să fie conform tiparului. Sunt o ciudată, doamnă profesoară. Așa cum Bacovia a putut scrie ce a vrut, pot și eu. De ce îmi tăiați aripile? Că privesc moartea ca pe un lucru fascinant? Că natura mă descrie și că iubirea este un sentiment gol? Doamnă profesoară, eu văd oameni șterși și jur că îmi vine să plâng de disperare. De ce nu îi treziți? De ce îi lăsați să se bage în pământ de tot? De fapt, de ce îi băgați în pământ? Vreau să văd lucruri, vreau să le simt, să le înțeleg, dar eu văd în jur numai tristețe.
Am fost învățată să fiu tare și sunt. Huh, dacă nu eram tare, eram dusă de mult, dar totodată sunt conștientă și cred că vreau să fiu inocentă. Nu pot să zic că vreau să fiu inocentă ca atunci când eram copil pentru că sunt așa de mică. Mereu am învățat ciudat, dar știam. Și știu. Însă dacă nu știi exact cum ”trebuie”, nu ești ascultat și ți se pune pe frunte etichetă cu ”conștient”. Lor nu le place că noi știm multe și prin cuvinte dure vor să împună lege, dar cum să mă supun când sunt și eu om, la fel ca ei? Sunt revoltată, mulți suntem, dar ne temem. De cine? De ce ne temem? Să dăm dracu teama și să le arătăm că putem, pentru că noi putem. Putem tot.

N-am să uit

Mamă,

N-am să uit.
N-am să uit vreodată frica ce ți-am văzut-o în ochi astăzi când am pomenit că vreau să merg la un concert.
Mamă, ești cea mai puternică femeie pe care am vazut-o, dar astăzi, când am rostit cuvântul ”concert”, ochii tăi erau speriați.
M-ai întrebat ”în club?” și vocea îți tremura. Vocea ta care este împunătoare acum tremura. Știu că te gândeai deja la cele mai oribile lucruri, te înțeleg, nu te pot învinovăți.
Ți-am spus ”nu, în loc special amenajat” și deși ai spus ”okay”, știam că inima îți spunea nu.
Ai spus da pentru că sunt copil, sunt adolescentă, am nevoie de timp pentru mine. Ai spus da deși frica îți acăpărase trupul.
În ce timp am ajuns, mamă?
Când am ajuns să ne temem? Când am ajuns să renunțăm la ce iubim? Când au ajuns mamele care își țin pruncii 9 luni în pântec, să îi îngroape?
Mamă, mi-ai spus că ai încredere în mine, dar tu nu ai încredere în ei. Nu am primit răspuns la întrebarea ”cine sunt ei?”, dar știam. Toți știm.
Mamă, cum să merg la concert când te văd că îți ștergi lacrimile și îți spui să fii tare? Cum?
Știu că nu vrei să mă ții pe loc, că vrei să trăiesc, să mă simt vie. Știu că depresia mi-a luat totul și tu vrei ca eu să încep să iubesc viața din nou. Știu că tu nu vrei ca acel ”ai grijă” să fie ultimul. Știu.
Aș vrea să îți pot promite că nu va fi, dar cum?
Câte să înduri tu, mamă?
Vine ziua mea, mamă. Cum să plec de acasă când ție îți este frică să mă lași la școală?
Am atâtea întrebări, sunt dezamăgită, sunt..tristă.
Fac 18 ani, mamă. Cum să mă tem de lume când eu abia acum încep să ies în lume?
Cine este de vină?
Iubesc muzica, mamă. Și tu o iubești. Nu pot învăța, nu pot face duș fără muzică. Cum să nu merg să venerez lucrul ce îmi dă speranță, mamă?
Dar totuși,mamă, nu am să merg. Nu am să merg pentru că nu vreau să îți răpesc viața. Te iubesc, mamă. Mă doare când văd că lumea din jur te rănește, mă doare că îți este frică.
N-am să uit, mamă.

Meh

Aș vrea să pot descrie ceea ce simt. Vreau să pot explica amalgamul de sentimente, dar de câte ori pun degetele pe tasta parcă totul se evaporă. Fiecare idee, fiecare gând se ascund pe unde apucă și eu rămân statuie în fața ecranului.
Ochii mă dor și îmi lăcrimează, încerc să fac ceva să opresc sentimentul ăsta de neputință..dar degeaba încerc.
În fiecare zi revin aici și încerc să spun ceva. Orice. Obișnuiam să scriu atât de mult, când am încetat să mă cunosc pe mine insămi? Am ajuns să am nevoie de cuvinte pompoase să îmi pot exprima gândurile?
Vreau să opresc Pământul și să privesc puțin în jur fără să îmi fie frică. Da, cred că vreau liniște pentru o vreme. Vreau să opresc confuzia asta. Vreau să regăsesc și să văd lumea cu alți ochi, vreau să respir din nou.
Nu cred că vreau neapărat fericire, mai degrabă vreau impăcare.
Cel mai mult vreau să iubesc lumea din jurul exact cum o făceam când eram mică.









 Don't forget to smile.