Dacă tot suntem buni, măcar să fim până la capăt.

Am o problemă cu drepturile omului. Îmi este imposibil să înțeleg de ce este nevoie să alegem NOI dacă alții au drepturi sau nu. De când am devenit călăi? Sau mai bine zis, zei. Cine ne-a pus puterea în mâini? Cine a zis cine poate avea drepturi și cine nu? Biblia? Carte fan-fiction scrisă de niște oameni bătrâni incapabili să înțeleagă jumătate din ce au scris. Nu, nu atac religia, atac prostia ce azi se intituleaza ”religie”. Religia ar trebui să fie spirituală, pentru suflet. Religia nu te face inferior, dar nici superior. Religia te ajută să scapi de teamă, de necunoscut. Religia nu îți dă drepturi în plus. Atunci, de ce ne luăm noi niște drepturi din senin? Toți suntem egali. Toți avem dreptul să trăim cum vrem, cum ne place. 
Vreau să trăiesc într-o lume în care homosexualitatea nu este privită cu scârbă. Vreau să trăiesc într-o lume în care oamenii transgender sunt tratați corect. Vreau să trăiesc într-o lume unde oamenii nu sunt judecați pe baza organului sexual. Vreau ca oamenii de nații diferite să fie respectați. Știți, stimabili oameni care cereți semnături contra oamenilor LGTBQ+, ce dureros este să îți vezi semenii contra ta? Nu, nu știți. Sunteți albi și heterosexuali, aveți de toate, normal că nu vă pasă. Însă, de ce? De ce nu vă pasă? Pentru drepturile dvs cine a votat? Dreptul meu este să îmi apăr poporul, dreptul dvs este să ucideți tinerii? Am prieteni LGTBQ+, stimați călăi, și îmi permit să spun că sunt cei mai minunați oameni. Deși sunt puși într-o situație dificilă, sunt atât de blânzi și prietenoși. Ei luptă pentru iubire, pentru pace. Nu am să vă las să le luați zâmbetul. Și eu am să lupt pentru ce iubesc.
Sunt curioasă ce ar zice Dumnezeul vostru. Cine ar merge în minunatul Rai? Ei, care iubesc și acceptă pe toată lumea ori dvs care judecați și abuzați de putere? 
Vreau ca în România oamenii să fie liberi să iubească, să zâmbească și să își țină persoana iubită de mână fără frică.
Vreau ca a mea Românie să fie mama care acceptă pe toți, atâta timp cât sunt fericiți. 
Cred că toți suntem capabili să înțelegem că unii sunt diferiți, dar nu inferiori nouă. 
Eu îmi iubesc aproapele, voi de ce nu o faceți? :)

                                                                      Love will win.


                       

Scrisoare către fratele mai mic

Ești inocent și încă un copil, dar ascultă-mă. Viața este grea doar dacă ți-o faci tu, încearcă să iei tot ce este mai bun, folosește-te de tot ce poți pentru a-ți face o viață plăcută.
Iubește! Iubește tot și pe toți. Nu încerca să îți cauți răzbunare, toți primim ce merităm. Împarte iubire și nu te demoraliza când nu primești înapoi, nu toți au inima ta mare, dragul meu.
Cântă, dansează, țipă și râzi. Nu lăsa tristețea să îți fure fericirea și voința de a trăi.
Vezi lumea prin ochii tuturor, nu te limita. Nu există limite. Acceptă opinia oamenilor, argumenteaz-o pe a ta, susține ceea ce crezi, dar nu să nu îți fie teamă să accepți că ai greșit când este cazul.
Nu încerca să te încadrezi într-un tipar. Fii ce vrei, fii cine vrei! Ești unic, ești tu și asta trebuie să îți fie de ajuns.
Călătorește, vezi alte culturi, respectă-le și răspândește mândria de a fi român. Bucură-te de a ta țară, nu uita că te-a crescut.
Deși școala te va distruge uneori, te va face să renunți, te rog să ții capul sus. Școala are beneficiile ei, dar totodată nu te lăsa descurajat. Învață de la oameni, nu numai de la profesori. Învață de la animale și de la natură. Crede-mă că vei avea multe de învățat și sigur îți va fi drag.
Iubește fata pe care o vei avea. Să îi oferi timp și atenție, iubire și respect. Ai ieșit dintr-o femeie, arată respect tuturor femeilor.
Să nu crezi vreo clipă că al tău Dumnezeu te va pedepsi. Fii liber, alege ce este bun și nu judeca. Nimeni nu îți este inferior, nimeni nu îți este superior.
Iubește-ți părinții, s-au străduit să îți ofere totul și vor continua să facă asta toată viața lor. Ai răbdare cu ei, prețuiește fiecare clipă cu ei, arată respect și mulțumește-le pentru tot. Ei sunt singurii sfinți din viața noastră.
Crește, comunică, simte, scrie, citește.
Fii plin de iubire, fii plin de simpatie, fii plin de tot ce este bun.
Nu în ultimul rând, nu uita că eu te voi iubi mereu. Te-am iubit din prima clipă și te voi iubi până la ultima. Îți voi fi călăuză și prietenă, te voi învăța tot ce știu și voi fi umărul tău.
Frate mai mic, nimeni nu îți poate lua ce este al tău, iar eu te voi apăra cu orice preț.
Te iubesc, dragule.

Românie, mândră frumoasă

Românie, îmi am lăcașul pe trupul tău. Îți sunt copil, iar un copil își manifestă iubirea față de părinte, dar eu nu am făcut-o.
Românie, iartă-mă că te rănesc, iartă-mă că nu fac nimic pentru tine. Ești o femeie frumoasă, verde în toate cele și mândră. Deși noi te rănim, frumoasă țară, tu tot continui să ne dai. Ne dai munți superbi, toți străinii ți i-ar fura, ne dai locuri de văzut, ne dai protecție și ne dai o casă. Știu că încerci să compensezi, și crede-mă că ne dai destule, iar noi nu le merităm.
Te-am îmbolnăvit, Românie. Te-am făcut să urăști și să plângi. Ne pare rău, țară cu plaiuri vii. Ne pare rău că te-am adus aici.
Te-am făcut să vezi cum îți pleacă toți copiii, cum se omoară între ei, cum fură unul de la altul, cum se urăsc și mint. Ne-ai crescut să fim educați, iar noi ce facem? Îți întoarcem spatele.
Te-am albit, mamă minunată. Te-am distrus. Te uiți neputincioasă cum îți ardem casele, cum îți tăiem verdele de pe trupul tău zvelț. Luăm, luăm și iar luăm, dar nu dăm. Nu ți-am dat nimic, Românie!
Îmi pare rău că auzi zi-de-zi remarcile răutăcioase ale copiilor tăi. Ei te urăsc, te ceartă, dar nu îți înțeleg sacrificiile și iubirea pe care ne-o porți.
Te rog să nu îți pierzi dragostea față de noi. Te rog să nu uiți că suntem copiii tăi și vom încerca să fim mai buni pentru tine.
Nu te merit, iubită mamă, dar oriunde voi merge, voi spune că din tine vin. Că, deși mulți și-au bătut joc de tine și au râs de tine, mândria mea de a fi româncă nu va dispărea.
Limba ta este suavă, Românie. Deși mulți învățăm și alte limbi, a ta va fi cea mai frumoasă și melodioasă. Sângele tău îmi curge prin vene, sunt una cu natura ta. Te rog, Românie, nu îți pierde curajul.
Voi încerca din răsputeri să răspândesc iubirea ce m-ai învățat să o simt. Niciodată nu mă voi plictisi de tine, blânda mea țară.
Românie, lăcaș sfânt, te voi iubi pe veci.
Românie, mamă iubitoare, nu îți pierde speranța.

Mamă, ajută-mă

Mamă, depresia mea este ca un schimbător: astăzi este un licurici, ce zboară printre copaci, alături de urși, apoi este însuși ursul. Sunt zile când mă prefac moartă până ce ursul mă lasă în pace.
Mamă, când îmi spui să mă rog, mă văd din spatele geamului unei biserici, iar în acea biserică eu sunt într-un sicriu și mă tem pentru că știu că fiecare persoană pe care o iubesc va ajunge acolo. Și mă adâncesc în întuneric.
Nu îmi este frică de întuneric mamă, am ajuns să îl compătimesc că locuiește cu o persoană ca mine.
Mamă, nu mă pot da jos din pat. Anxietatea mă ține ostatică în propria minte. Tu spui ”de unde a venit anxietatea?”
Anxietatea este prietenul pe care depresia a fost obligată să-l aducă la petrecere. Mamă, eu sunt petrecerea. Sunt petrecerea care nu vreau să fiu.
Mamă, vreau să ies și îmi fac planuri, pentru că știu că AR TREBUI să merg, să ies, doar că nu este distractiv să ieși când te gândești la cât de inutilă și tristă ești. Și nu mă gândesc că vreau, anxietatea îmi derulează un film în care eu sunt problema. Sunt legată de scaunul de la cinema, mamă. Sunt legată.
Mamă, în fiecare noapte insomnia mi se urcă pe picioare și ajunge să îmi șoptească fiecare teamă de-a mea la ureche, clar, ca eu să înțeleg. Creierul meu generează motive să stau trează, mamă. Creierul meu încearcă să moară.
Mamă, depresia mă duce la mare. Îmi arată un ocean de fericire, dar eu nu pot să mă scald. Eu nu pot atinge acea apă. Nu o pot simți, mamă.
Mamă, nu îmi este frică să mor. Mamă, îmi este frică să trăiesc. Să am aceste gânduri, acești monștri în capul meu zi de zi. Îmi este frică de viață.
Mamă, sunt singură. Am învățat că eu sunt înconjurată de un întuneric infinit și sunt doar eu și furtuna din capul meu.
Încerc să fug mamă, dar în fiecare noapte depresia mă trage în pat și îmi zdrobește fiecare gând ca și cum mi-ar zdrobi fiecare os. Doare, mamă.
Sunt o turistă în viața mea, mamă. Nu voi știi niciodată tot. Sunt în trecere chiar dacă ar fi trebuit să fiu eu cea care clădește fiecare loc.
Mamă, tu tot nu înțelegi....
Mamă, nici eu.

Vă rog, vreau să trăiesc.

Vă implor, lăsați-mi sufletul în pace. Mi-ați ucis cu brutalitate speranțele și visele, mi-ați luat fericirea de pe chip, inocența mi-ați răpit-o și dorința de a trăi este de mult dusă. Mai am doar acea fărâmă de suflet, care pâlpâie și este slăbit.
Mă doare că nu pot face nimic pentru mine. Mă doare că, deși țara mea este frumoasă, oamenii sunt oribili, urâți, disperați pentru lucruri materiale și avari. Ne batem joc, impunem frică, cerem respect fără să îl dăm. Mă doare că știu că pot face ceva, dar nu o fac de frică.
Ar fi trebuit să îmi fie frică de întuneric, nu să mă trezesc și să merg la școală. După 12 ani de școală, nu mai pot. Fiecare fibră din mine țipă și vrea să fac ceva, orice.
Gândurile mele au fost ca o grădină frumoasă, verde și frumos colorată. Grădina aceea era tot ce aveam, dar într-o zi am observat niște umbre în grădina mea. Aș fi vrut să le chem să stea cu mine, să vorbim, să mă mândresc cu a mea grădină, dar ele aveau alte gânduri: au scos o mașină mare de tuns și au secerat tot. Fiecare floare, fiecare fir de iarbă, a murit. Grădina mea a fost distrusă. Grădina mea este distrusă. Zi de zi încerc să o re-plantez, să o am din nou. Totodată, zi de zi, umbrele îmi omoară orice floare. Și doare, pentru că eu muncesc și mă străduiesc. Doare pentru că, deși sunt încă un copil, am ajuns să mă întreb ”cu ce am greșit?”, ”de ce m-am născut?”.
M-am născut să fiu doar o alta din linie? M-am născut să nu fac ce îmi place? Poate m-am născut să îmi doresc să mor. Și da, este dur și trist, dar nu am învățat că asta este viața?
Văd atâtea fețe triste, atâția tineri fără vlagă și când văd asta simt o durere sfâșietoare. Îmi doresc să spun că dramatizez sau că mi se pare, dar nu este așa.
Vă rog, vă rog, nu mă omorâți.
Nu am învățat, nu pot să învăț.
”De ce?”
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Vă rog, nu ne omorâți.
Vreau să fiu liberă, să alerg, să râd, să dansez și să fiu fericită.
Vă rog să mă lăsați să-mi alimentez sufletul.
Vă rog, vă implor să mă lăsați să mă vindec.
Da, mă adresez oamenilor din jur, profesorilor, părinților. Mă adresez celor care mi-au tăiat degetele și limba ca să tac. Mă adresez celor care m-au limitat. Cine sunteți să îmi impuneți o limită, care, de fapt, este limita proprie? Poate pot mai mult. Pot mai mult. Voi face mai mult, voi ajunge unde vreau eu, iar meritul va fi al meu.
Vă rog, doar, să îmi lăsați sufletul în pace. Este tot ce mă ține în viață. Este tot ce mai am.

Sărbători, dar nu prea.

Sărbătorile astea îmi dau mari bătăi de cap. De ce să am nevoie de o ”sărbătoare” ? Urăsc să văd cum persoanele din jurul meu sunt atât de manipulate de alții.
De ce am nevoie de Paște să îmi vizitez rudele? De ce am nevoie de Crăciun să fiu mai bună? De ce să fiu fericită doar în perioada sărbătorilor? De ce să nu facem în fiecare zi o sărbătoare?
Vreau să văd fericire și dupa Crăciun și după Paște. Vreau să văd bunătate mereu. Vreau să fiu înconjurată de familie toată viața.
Dacă faci ceva ”bun” de sărbători, apoi revii la răutate și mizerie, care-i rostul? Cu ce ajută faptul că ții post o săptămână, dar imediat după înjuri și urăști?
Eu nu cred în Dumnezeu or în zei, eu cred în mine. Eu mă ghidez, eu îmi fac viața și viitorul. Eu îmi fac rău, dar totodată eu îmi fac bine. De ce să cred în ceva să fiu o persoană generoasă și amabilă?  Accept credințele oamenilor, dar uneori chiar o dăm pe lângă religie. Mă doare când văd răutatea care ne înconjoară. Mă doare și mă enervează la culme că nu facem nimic. Și eu o las baltă uneori, nu mai am curaj, zic că nu se merită, dar faptul că există atât de puțină bunătate, mă motivează.
De nu îi poți ura vecinului tău să fie fericit în general? De ce să aibă doar un Crăciun fericit sau un Paște fericit? Eu vreau să avem toți o viață fericită.
Suntem atât de orbi, atât de surzi și indiferenți! Putem avea totul, dar avem nimic. Nimic! Nici măcar fărâma aia de suflet. Ne batem joc, suntem batjocoriți, dar o lăsăm așa. De ce?
Cred că întrebarea asta mă va băga în mormânt. Nimeni nu o să răspundă la ”de ce?”, nimeni nu o să își dea interesul.
Pe o parte cred că toți suntem buni, acolo puțin.
Pe o altă parte, omenirea este pierdută.
Dacă ești perfect de Crăciun, să știi că nu vei ajunge în așa-zisul Rai. Cum nici dacă nu ții post de Paște nu te duce în Iad.
Fiecare face ce vrea, ce îi alină sufletul și mintea, dar nu încercați să fiți ceva ce nu sunteți. Țineți-l pe Dumnezeu mereu în inimă, nu doar de Crăciun sau Paște, dacă tot vreți o treabă bună.
Iubiți și fiți mai blânzi, cu voi, cu cei din jur.
Nu cere nimeni nimic pentru milă și compasiune, așa că nu vă reține nimeni să le aveți.
Vă rog, lăsați sărbătorile și apreciați oamenii din jurul vostru zi-de-zi.

Către voi.

Niciodată nu am știut cum să îmi manifest sentimentele. Nu am avut de unde să învăț cum să îmi arăt afecțiunea, tristețea, fericirea sau durerea. Scriu asta pentru că vreau să îmi cer scuze celor pe care i-am avut sau întâlnit în viața asta. Vreau să îmi cer scuze celor pe care i-am dezorientat, depărtat și enervat.
Îmi cer scuze că, din păcate, nu mi-am arătat afecțiunea față de voi. Din frică sau egoism, am ales să țin sentimentele pentru mine. Nu v-am spus cât de mult vă iubesc sau iubeam, iar asta este cea mai mare prostie a mea. Cel mai mare regret.
Îmi cer scuze că am ales să tac când ar fi trebuit să țip și să zbier ”te iubesc”. M-am ascuns, sentimentele le-am închis, gura mi-am acoperit-o, iar inima mi-am alungat-o.
De ce spun acum? Ce m-a făcut să dau totul din mine? Vinovăția.
Sunt vinovată pentru că tânjeam după afecțiune, totuși eu nu o dădeam. Vinovăția este monstrul ce-mi macină sufletul noaptea când nu pot dormi. O numesc monstru pentru că nu îi pasă, vine și rămâne fără să te întrebe.
Îmi pare rău, cei care ați plecat, poate că puteam să vă țin lângă mine, dar nu am făcut-o. Uneori egoismul este la extrem și îmi spun că este vina voastră, dar acum egoismul este închis, așa că recunosc: vina este a mea. Din nou, vinovăția, târfa.
Orgoliul este fratele egoismului, apare rar, doar când vinovăția și măcinarea îl invită la cină. Normal că vine, cine ar rata așa ceva? Cine ar rata să facă pe cineva să plângă? În orice caz, nu orgoliul.
Dacă tot sunt sinceră, îmi cer scuze mie.
Eu cea sfioasă, care privește în liniște măcelul din capul meu, îmi pare rău.
Îmi pare rău că te-am făcut să te uiți cum cei iubiți ție pleacă, îmi pare rău că pe alții i-am lăsat să te zdrobească.
Îmi cer scuze că te duc ușor spre nebunie, îmi pare rău că, deși ești a mea, te văd ca pe o străină.
Îmi cer scuze mie că am fost atât de slabă, atât de neputincioasă. De fapt, îmi cer scuze că încă sunt.
Simt tot sau nimic. Simt puțin sau mult. De ce nu pot fi și eu gri? De ce trebuie să fiu negru sau alb?
Îmi cer scuze, celor care au văzut un colț din mine, poate a fost prea mult.
Îmi cer scuze, mie, pentru că deși am stat 18 ani cu ea, tot nu știu cum să îi mulțumesc că încă mă acceptă.