Mamă, ajută-mă

Mamă, depresia mea este ca un schimbător: astăzi este un licurici, ce zboară printre copaci, alături de urși, apoi este însuși ursul. Sunt zile când mă prefac moartă până ce ursul mă lasă în pace.
Mamă, când îmi spui să mă rog, mă văd din spatele geamului unei biserici, iar în acea biserică eu sunt într-un sicriu și mă tem pentru că știu că fiecare persoană pe care o iubesc va ajunge acolo. Și mă adâncesc în întuneric.
Nu îmi este frică de întuneric mamă, am ajuns să îl compătimesc că locuiește cu o persoană ca mine.
Mamă, nu mă pot da jos din pat. Anxietatea mă ține ostatică în propria minte. Tu spui ”de unde a venit anxietatea?”
Anxietatea este prietenul pe care depresia a fost obligată să-l aducă la petrecere. Mamă, eu sunt petrecerea. Sunt petrecerea care nu vreau să fiu.
Mamă, vreau să ies și îmi fac planuri, pentru că știu că AR TREBUI să merg, să ies, doar că nu este distractiv să ieși când te gândești la cât de inutilă și tristă ești. Și nu mă gândesc că vreau, anxietatea îmi derulează un film în care eu sunt problema. Sunt legată de scaunul de la cinema, mamă. Sunt legată.
Mamă, în fiecare noapte insomnia mi se urcă pe picioare și ajunge să îmi șoptească fiecare teamă de-a mea la ureche, clar, ca eu să înțeleg. Creierul meu generează motive să stau trează, mamă. Creierul meu încearcă să moară.
Mamă, depresia mă duce la mare. Îmi arată un ocean de fericire, dar eu nu pot să mă scald. Eu nu pot atinge acea apă. Nu o pot simți, mamă.
Mamă, nu îmi este frică să mor. Mamă, îmi este frică să trăiesc. Să am aceste gânduri, acești monștri în capul meu zi de zi. Îmi este frică de viață.
Mamă, sunt singură. Am învățat că eu sunt înconjurată de un întuneric infinit și sunt doar eu și furtuna din capul meu.
Încerc să fug mamă, dar în fiecare noapte depresia mă trage în pat și îmi zdrobește fiecare gând ca și cum mi-ar zdrobi fiecare os. Doare, mamă.
Sunt o turistă în viața mea, mamă. Nu voi știi niciodată tot. Sunt în trecere chiar dacă ar fi trebuit să fiu eu cea care clădește fiecare loc.
Mamă, tu tot nu înțelegi....
Mamă, nici eu.

Vă rog, vreau să trăiesc.

Vă implor, lăsați-mi sufletul în pace. Mi-ați ucis cu brutalitate speranțele și visele, mi-ați luat fericirea de pe chip, inocența mi-ați răpit-o și dorința de a trăi este de mult dusă. Mai am doar acea fărâmă de suflet, care pâlpâie și este slăbit.
Mă doare că nu pot face nimic pentru mine. Mă doare că, deși țara mea este frumoasă, oamenii sunt oribili, urâți, disperați pentru lucruri materiale și avari. Ne batem joc, impunem frică, cerem respect fără să îl dăm. Mă doare că știu că pot face ceva, dar nu o fac de frică.
Ar fi trebuit să îmi fie frică de întuneric, nu să mă trezesc și să merg la școală. După 12 ani de școală, nu mai pot. Fiecare fibră din mine țipă și vrea să fac ceva, orice.
Gândurile mele au fost ca o grădină frumoasă, verde și frumos colorată. Grădina aceea era tot ce aveam, dar într-o zi am observat niște umbre în grădina mea. Aș fi vrut să le chem să stea cu mine, să vorbim, să mă mândresc cu a mea grădină, dar ele aveau alte gânduri: au scos o mașină mare de tuns și au secerat tot. Fiecare floare, fiecare fir de iarbă, a murit. Grădina mea a fost distrusă. Grădina mea este distrusă. Zi de zi încerc să o re-plantez, să o am din nou. Totodată, zi de zi, umbrele îmi omoară orice floare. Și doare, pentru că eu muncesc și mă străduiesc. Doare pentru că, deși sunt încă un copil, am ajuns să mă întreb ”cu ce am greșit?”, ”de ce m-am născut?”.
M-am născut să fiu doar o alta din linie? M-am născut să nu fac ce îmi place? Poate m-am născut să îmi doresc să mor. Și da, este dur și trist, dar nu am învățat că asta este viața?
Văd atâtea fețe triste, atâția tineri fără vlagă și când văd asta simt o durere sfâșietoare. Îmi doresc să spun că dramatizez sau că mi se pare, dar nu este așa.
Vă rog, vă rog, nu mă omorâți.
Nu am învățat, nu pot să învăț.
”De ce?”
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Vă rog, nu ne omorâți.
Vreau să fiu liberă, să alerg, să râd, să dansez și să fiu fericită.
Vă rog să mă lăsați să-mi alimentez sufletul.
Vă rog, vă implor să mă lăsați să mă vindec.
Da, mă adresez oamenilor din jur, profesorilor, părinților. Mă adresez celor care mi-au tăiat degetele și limba ca să tac. Mă adresez celor care m-au limitat. Cine sunteți să îmi impuneți o limită, care, de fapt, este limita proprie? Poate pot mai mult. Pot mai mult. Voi face mai mult, voi ajunge unde vreau eu, iar meritul va fi al meu.
Vă rog, doar, să îmi lăsați sufletul în pace. Este tot ce mă ține în viață. Este tot ce mai am.

Sărbători, dar nu prea.

Sărbătorile astea îmi dau mari bătăi de cap. De ce să am nevoie de o ”sărbătoare” ? Urăsc să văd cum persoanele din jurul meu sunt atât de manipulate de alții.
De ce am nevoie de Paște să îmi vizitez rudele? De ce am nevoie de Crăciun să fiu mai bună? De ce să fiu fericită doar în perioada sărbătorilor? De ce să nu facem în fiecare zi o sărbătoare?
Vreau să văd fericire și dupa Crăciun și după Paște. Vreau să văd bunătate mereu. Vreau să fiu înconjurată de familie toată viața.
Dacă faci ceva ”bun” de sărbători, apoi revii la răutate și mizerie, care-i rostul? Cu ce ajută faptul că ții post o săptămână, dar imediat după înjuri și urăști?
Eu nu cred în Dumnezeu or în zei, eu cred în mine. Eu mă ghidez, eu îmi fac viața și viitorul. Eu îmi fac rău, dar totodată eu îmi fac bine. De ce să cred în ceva să fiu o persoană generoasă și amabilă?  Accept credințele oamenilor, dar uneori chiar o dăm pe lângă religie. Mă doare când văd răutatea care ne înconjoară. Mă doare și mă enervează la culme că nu facem nimic. Și eu o las baltă uneori, nu mai am curaj, zic că nu se merită, dar faptul că există atât de puțină bunătate, mă motivează.
De nu îi poți ura vecinului tău să fie fericit în general? De ce să aibă doar un Crăciun fericit sau un Paște fericit? Eu vreau să avem toți o viață fericită.
Suntem atât de orbi, atât de surzi și indiferenți! Putem avea totul, dar avem nimic. Nimic! Nici măcar fărâma aia de suflet. Ne batem joc, suntem batjocoriți, dar o lăsăm așa. De ce?
Cred că întrebarea asta mă va băga în mormânt. Nimeni nu o să răspundă la ”de ce?”, nimeni nu o să își dea interesul.
Pe o parte cred că toți suntem buni, acolo puțin.
Pe o altă parte, omenirea este pierdută.
Dacă ești perfect de Crăciun, să știi că nu vei ajunge în așa-zisul Rai. Cum nici dacă nu ții post de Paște nu te duce în Iad.
Fiecare face ce vrea, ce îi alină sufletul și mintea, dar nu încercați să fiți ceva ce nu sunteți. Țineți-l pe Dumnezeu mereu în inimă, nu doar de Crăciun sau Paște, dacă tot vreți o treabă bună.
Iubiți și fiți mai blânzi, cu voi, cu cei din jur.
Nu cere nimeni nimic pentru milă și compasiune, așa că nu vă reține nimeni să le aveți.
Vă rog, lăsați sărbătorile și apreciați oamenii din jurul vostru zi-de-zi.