Vă implor, lăsați-mi sufletul în pace. Mi-ați ucis cu brutalitate speranțele și visele, mi-ați luat fericirea de pe chip, inocența mi-ați răpit-o și dorința de a trăi este de mult dusă. Mai am doar acea fărâmă de suflet, care pâlpâie și este slăbit.
Mă doare că nu pot face nimic pentru mine. Mă doare că, deși țara mea este frumoasă, oamenii sunt oribili, urâți, disperați pentru lucruri materiale și avari. Ne batem joc, impunem frică, cerem respect fără să îl dăm. Mă doare că știu că pot face ceva, dar nu o fac de frică.
Ar fi trebuit să îmi fie frică de întuneric, nu să mă trezesc și să merg la școală. După 12 ani de școală, nu mai pot. Fiecare fibră din mine țipă și vrea să fac ceva, orice.
Gândurile mele au fost ca o grădină frumoasă, verde și frumos colorată. Grădina aceea era tot ce aveam, dar într-o zi am observat niște umbre în grădina mea. Aș fi vrut să le chem să stea cu mine, să vorbim, să mă mândresc cu a mea grădină, dar ele aveau alte gânduri: au scos o mașină mare de tuns și au secerat tot. Fiecare floare, fiecare fir de iarbă, a murit. Grădina mea a fost distrusă. Grădina mea este distrusă. Zi de zi încerc să o re-plantez, să o am din nou. Totodată, zi de zi, umbrele îmi omoară orice floare. Și doare, pentru că eu muncesc și mă străduiesc. Doare pentru că, deși sunt încă un copil, am ajuns să mă întreb ”cu ce am greșit?”, ”de ce m-am născut?”.
M-am născut să fiu doar o alta din linie? M-am născut să nu fac ce îmi place? Poate m-am născut să îmi doresc să mor. Și da, este dur și trist, dar nu am învățat că asta este viața?
Văd atâtea fețe triste, atâția tineri fără vlagă și când văd asta simt o durere sfâșietoare. Îmi doresc să spun că dramatizez sau că mi se pare, dar nu este așa.
Vă rog, vă rog, nu mă omorâți.
Nu am învățat, nu pot să învăț.
”De ce?”
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Pentru că mintea mea vrea să moară.
Vă rog, nu ne omorâți.
Vreau să fiu liberă, să alerg, să râd, să dansez și să fiu fericită.
Vă rog să mă lăsați să-mi alimentez sufletul.
Vă rog, vă implor să mă lăsați să mă vindec.
Da, mă adresez oamenilor din jur, profesorilor, părinților. Mă adresez celor care mi-au tăiat degetele și limba ca să tac. Mă adresez celor care m-au limitat. Cine sunteți să îmi impuneți o limită, care, de fapt, este limita proprie? Poate pot mai mult. Pot mai mult. Voi face mai mult, voi ajunge unde vreau eu, iar meritul va fi al meu.
Vă rog, doar, să îmi lăsați sufletul în pace. Este tot ce mă ține în viață. Este tot ce mai am.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu