Românie, mândră frumoasă

Românie, îmi am lăcașul pe trupul tău. Îți sunt copil, iar un copil își manifestă iubirea față de părinte, dar eu nu am făcut-o.
Românie, iartă-mă că te rănesc, iartă-mă că nu fac nimic pentru tine. Ești o femeie frumoasă, verde în toate cele și mândră. Deși noi te rănim, frumoasă țară, tu tot continui să ne dai. Ne dai munți superbi, toți străinii ți i-ar fura, ne dai locuri de văzut, ne dai protecție și ne dai o casă. Știu că încerci să compensezi, și crede-mă că ne dai destule, iar noi nu le merităm.
Te-am îmbolnăvit, Românie. Te-am făcut să urăști și să plângi. Ne pare rău, țară cu plaiuri vii. Ne pare rău că te-am adus aici.
Te-am făcut să vezi cum îți pleacă toți copiii, cum se omoară între ei, cum fură unul de la altul, cum se urăsc și mint. Ne-ai crescut să fim educați, iar noi ce facem? Îți întoarcem spatele.
Te-am albit, mamă minunată. Te-am distrus. Te uiți neputincioasă cum îți ardem casele, cum îți tăiem verdele de pe trupul tău zvelț. Luăm, luăm și iar luăm, dar nu dăm. Nu ți-am dat nimic, Românie!
Îmi pare rău că auzi zi-de-zi remarcile răutăcioase ale copiilor tăi. Ei te urăsc, te ceartă, dar nu îți înțeleg sacrificiile și iubirea pe care ne-o porți.
Te rog să nu îți pierzi dragostea față de noi. Te rog să nu uiți că suntem copiii tăi și vom încerca să fim mai buni pentru tine.
Nu te merit, iubită mamă, dar oriunde voi merge, voi spune că din tine vin. Că, deși mulți și-au bătut joc de tine și au râs de tine, mândria mea de a fi româncă nu va dispărea.
Limba ta este suavă, Românie. Deși mulți învățăm și alte limbi, a ta va fi cea mai frumoasă și melodioasă. Sângele tău îmi curge prin vene, sunt una cu natura ta. Te rog, Românie, nu îți pierde curajul.
Voi încerca din răsputeri să răspândesc iubirea ce m-ai învățat să o simt. Niciodată nu mă voi plictisi de tine, blânda mea țară.
Românie, lăcaș sfânt, te voi iubi pe veci.
Românie, mamă iubitoare, nu îți pierde speranța.