Scriu pentru mine.
Scriu pentru eu din trecut, pentru eu din prezent și pentru eu din viitor.
Scriu să îmi amintesc mie că sunt aici pentru ea, pentru persoana aia pe care o văd în oglindă, uneori tristă, alteori plină de veselie, dar întotdeauna simplă.
Probabil că ar trebui să încep prin a-mi cere scuze. Îmi cer scuze pentru că a trebuit s-o fac să sufere, pentru că am lăsat lumea să-și bată joc de ea, am lăsat persoane dragi ei să plece pentru că am fost mult prea orgolioasă. Am făcut-o tristă, atât de tristă încât treceau zilele pe lângă ea, iar ea doar plângea și întreba de ce? De ce ea? Aș vrea să îi pot răspunde, dar nici până acum nu am un răspuns logic.
Am privit-o cum a trecut pe un drum pavat cu cioburi luminate de luna ce îi era singura călăuză, când ar fi trebuit să îi fiu caleașcă. Am privit-o dansând singură, am privit-o țipând, am privit-o și iar am privit-o. Îmi cer scuze că nu m-am trezit mai devreme și nu i-am zis că totul va fi bine, că ea va fi bine. Îmi cer scuze că am fugit ca o lașă și am lăsat-o să se îmbrățișeze singură, când ar fi trebuit să fiu umărul său.
Îmi cer scuze că am lăsat-o să scape de ce îi curgea prin sânge, că am depărtat-o de scris, că am lăsat-o să uite sentimentul de libertate.
Scriu să îmi zic: ridică-te. Ridică-te, mergi, țipă și apoi fugi. Fugi oriunde și peste tot. Vezi, simte, iubește!
Învață, nu sta niciodată într-un loc, vezi lumea, iubește oamenii, simte libertatea!
Vei fi bine, vom fi bine.
Eu, eu și...eu.
Noi trei vom cuceri lumea, noi trei vom fi mereu aproape.
Scriu asta să îmi amintesc că nu am timp, dar asta nu conteză când timpul este o iluzie, o iluzie făcută de cei prea speriați de viață.
Scriu asta să îmi amintesc că viața nu vrea iubirea mea, dar eu trebuie s-o iubesc, pentru că deși pare impenetrabilă, viața este blândă cu copiii săi.
Cu mult drag și prea mult respect,
eu.
